Denumirea rasei, caracteristicile detaliate ale rasei Țigaie Ruginie
A doua rasă de ovine ca mărime, după rasa Țurcană sunt populațiile din grupul suprarasei Tigaie. Rasa Țigaie face parte din specia de ovine domestice (Ovis aries). Rasa provine din ovinele domesticite în zona părții estice a Mării Negre și prin migrație în timp, prin nordul și sudul mării ajungând în sudul Moldovei și în zona Dobrogei, unde a început să se formeze ca o rasă locală, fiind una din primele rase de ovine din Europa. De unii autori este considerată o rasa veche, formată timpuriu, nefiind o rasă primitivă, dar neameliorată încă după stiința de ameliorare modernă, bazată pe genetica populațiilor.
De la locul de formare din sudul Moldovei și din Dobrogea, Țigaia s-a răspândit și în Transilvania de către mocanii care practicau transhumanța, fiind aclimatizată în zona de munte a Carpaților de Curbură (Săcele-Covasna, Brețcu, Bran, Teșila,Vrancea, Plăiesi, Buzău).
Păstorii români transhumanți au dispersat din timpuri imemoriale rasa Țigaie în Sudul Ucrainei, Rusia, Bulgaria, Slovacia și Cehia, în Voivodina și Câmpia Panoniei. În Turcia, rasa Țigaie a fost importată din România și în prezent este cunoscută sub denumirea de Kivircic.
Începând după secolul 18 dezvoltarea industriei textile de postavuri, stofe groase pentru uniforme militare, pături și de pălării, în orașul Brașov și în localitățile învecinate ca Prejmer, Covasna a sporit și cererea de lână semifină, caracteristică oilor Țigaie, contribuind la formarea unei populații uniforme de Țigaie în aceste zone.
Calitatea lânii de Țigaie fiind de 30-34 de microni, cerută de industria pentru textile din aceste vremuri a dus la stabilirea și până la urmă la aclimatizarea cu clima și pășunatul din zona de munte a unor efective de Țigaie. Cu timpul și datorită îmbunătățirii producerii și conservarii furajelor, pe lângă turmele proprietarilor mari profesioniști, zis mocani, transhumanți, rasa TiRu a început să fie apreciată datorită proprietăților materne excelente de creștere a mieilor și pentru producția bună de lapte și de carne și în gospodăriile private din zonă. Datorită faptului că generațiile de ovine Țigaie, au fost crescute și izolate reproductiv, au format cu timpul o rasă locală mai uniformă, caracterizată prin producție de lână semifină, mătăsoasă, o carne mai frageda și gustoasă, fără gust de seu și o caracteristica de rasa , culoarea ruginie a jarului de pe cap și pe membre a devenit dominantă în efectivele crescute.
În prezent putem face disocierea între ecotipuri de oi din rasa Țigaie de șes, în majoritate bucălaie și belă, Țigaia de lapte și Țigaia ruginie, de munte si colină. Această disociere a apărut pe fondul închiderii reproductive în mai multe generații, a posibilităților de furajare, a diferențelor de climă și a preferinței crescătorilor din aceste areale. Oile din rasa Țigaie de șes și de colină sunt mai masive, mai precoce și cu producția de lână mai mare, însă sunt mai puțin rezistente la clima mai rece și la pășunile de munte accidentate cu o flora mai săraăcăcioasa.
Țigaia Ruginie este o Țigaie de munte cu un format corporal mai mic, adaptat pășunilor mai accidentate din zona de munte, au lâna mai groasă (30-35 microni) și sunt mai bine adaptate la condițiile meteoclimatice, specifice zonei montane și a pășunilor mai slabe, pe sol acid.
Culoarea ruginie a jarului s-a format datorită închiderii reproductive de mai multe generații a populațiilor de țigaie de munte și a fost preferat de crescători ca un caracter distinctiv de rasă.
Adaptabilitatea, rusticitatea rasei
Oile din rasa Țigaie Ruginie (TiR-100) au în general, o capacitate remarcabilă de aclimatizare la clima întâlnită în zona muntoasă a curburii Carpaților. Totuși, comparativ cu oile din rasa Țurcană, cele din rasa Țigaie Ruginie nu rezistă la fel de bine la frig, la precipitațiile reci, precum nici la afecțiunile de pododermatită și pot contracta pneumopatii, mai ales în sezonul ploios din zona munților înalți. De aceea, în perioadele îndelungate cu ploi reci, se recomandă să fie protejate în adăposturi și aduse la pășuni cu altitudine mai joasă.